În fiecare după-amiază aștept nerăbdătoare înserarea. Este momentul zilei care mă fascinează cel mai mult. Soarele orbitor se stinge grațios și se topește în adâncurile pământului. Culoarea cerului se schimbă, din monotonul albastru într-o combinație de roșu- sângeriu și oranj. Linii subțiri de culoare violet străbat întregul cer și parcă îl taie în bucățele simetrice.
Razele strălucitoare ale soarelui se sting încet, iar spre sfârșitul după – amiezii, pe bolta cerească, rămâne un cerc mare de un roșu- aprins care acoperă jumătate din suprafața parcă nesfârșită a cerului. Vârtejuri de culori care îți încălzesc inima și în cea mai rece seară parcă dansează într-o horă în jurul mărețului soare.
Dar violetul începe să predomine bolta cerească, iar culorile calde se topesc, în cele din urmă, și ele. Soarele își termină lungul drum și dispare acolo unde probabil nu vom ști niciodată. Un albastru închis precum cerneala înghite cerul și, una după una, timide, pe bolta cerească apar stelele.
Îmi pare că cerul a devenit un oraș luminat de felinare și, pentru un moment, mă cuprinde o teamă copilărească. Dacă soarele nu va mai răsări niciodată? Dacă vom intra într-o lume a întunericului etern? Dacă...? Dacă...?
Îmi alung gândurile negre. Trebuie să fi fost un coșmar dintr-un somn lung și agitat. Cu siguranță că soarele va răsări și va apune mereu, iar noi trebuie doar să admirăm peisajul mirific și misterios pe care ni-l oferă astrul zilei cu atâta dărnicie.
Să-l înțelegem, trebuie și El să se odihnească.....
Călătoria unei petale de trandafir
Vântul adia lin și frunzele foşneau în grădina bunicii. Oh, paradisul nemărginit și feeric al bunicii! Parfumul îmbietor al trandafirilor mă cuprinde și acum. Stăteam pe banca veche din mijlocul grădinii și priveam un trandafir. Unul de un roşu sângeriu, atât de aprins, încât privirea oricui era furată de mirificul trandafir. Avea ceva special și m-as fi uitat la el o zi întreagă, însă noaptea s-a aşternut repede pe bolta cerească și a întunecat grădina bunicii, luminată de un singur felinar vechi și ruginit, uitat într-un vişin. Am plecat cu părere de rău din grădină și am părăsit trandafirul roşu, cocoşat parcă de întunericul nopţii. O petală care semăna cu o picătură de sânge și-a luat zborul în abisul cerului și a părăsit odată cu mine grădina. Era prea întuneric pentru a călători pe această noapte liniştită, mai ales pe cer.
- Te rog, dragă stea, să-ți aprinzi lumina! strigă petala, rătăcită pe negrul cerului.
- Dar ce caută o petală ca tine aici? spuse steaua.
- M-am rătăcit, am plecat de lângă surorile mele si am ajuns aici. Te rog, ajuta-mă, prea bună stea!
- Mi s-a făcut milă de tine, micuţă petală! Te voi ajuta! zise steaua si dintr-o dată se aprinse si îi lumină calea micii petale.
- Mulţumesc din suflet! strigă bucuroasă petala și îşi continuă drumul.
Se luminase și cerul, iar bătrânul soare apăru și el.
- Vai, ce avem noi aici? spuse el încet, cu vocea sa groasă, dar totuşi atât de călduroasă.
- Măreţe soare, am nevoie de ajutorul tău! M-am rătăcit pe împărăţia ta și sunt tare obosită. Zbor de mult timp și nu găsesc niciun loc unde să-mi trag și eu sufletul.
- Nu-i problemă, mică petală de trandafir! Poţi să te odihneşti pe una din razele mele.
- Nu ştiu cum să vă mulţumesc, domnule! spuse fericită petala, care adormise imediat pe raza generosului soare.
După un somn lung și odihnitor, petala se trezise din cauza zgomotelor mult prea supărătoare. Văzu că cerul nu mai era acelaşi. Soarele dispăruse și ea căzuse lin pe pământ. Ploua. Dar picăturile se transformaseră deodată în bucăţi de gheată, care loveau nemilos tot ce le stătea în cale. Petala a încercat să-și ia zborul, să fugă și să se salveze, dar vântul nu mai ţinea cu ea de data asta. El o lovea dintr-o parte în alta, formând o furtună năprasnică. Totul se întâmpla prea repede. Petala a închis la un moment dat ochii și și-a spus: Poate se va termina mai repede aşa. Nu vreau să privesc acest fenomen cumplit. Și a adormit în dansul furtunii, uitând de probleme. S-a trezit pe frunza unui tei, udată de ploaie.
- Văd că te-ai trezit, somnoroasă petală! Te-am salvat din furtună. Noroc că te-am văzut!
- Îţi mulţumesc, domnule tei! Nu credeam că mai există vreo şansă să scap, spuse petala și îi povesti teiului peripeţiile prin care a trecut.
- Eşti o petală tare ciudată! Nu am mai vorbit niciodată cu una și
n-am mai văzut una aşa roşie. E un roşu minunat!
- Mulţumesc. Dar cred că e timpul să plec. Mai am atâtea de văzut în această lume minunată! Oamenii nu-și dau seama ce locuri superbe sunt pe acest pământ.
- Dacă vei avea vreodată ocazia, draga mea, să treci și pe la mine și să-mi povesteşti despre călătoria ta. Vei fi, probabil, prima petală care a făcut înconjurul lumii, spuse teiul și petala a început să râdă bucuroasă.
- Îţi mulţumesc încă o dată, domnule. Promit că voi trece și pe aici. Numai aşa vă pot mulţumi pentru că mi-aţi salvat viata.
O adiere parfumată înconjură teiul și petala zbură mai departe, lăsând în urmă încă un prieten bun. Aventurile o aşteptau prin toată lumea, dar petala nu se speriase, ci zbură bucuroasă și nerăbdătoare spre necunoscut. Am văzut-o și eu o dată vizitându-și surorile. Eram sigură că petala aceea roşie se va întoarce curând. De atunci, sunt sigură că a tot zburat prin lume și s-a bucurat de libertatea sa și de frumuseţea locurilor.
O mare tăcută…
Când mă simt singură și nu pot vorbi cu nimeni, plec spre plaja de la marginea orașului, unde numai briza mării dansează lin și mai doboară uneori un val jucăuș. Cerul are aceeaşi culoare cenușie și mohorâtă, pe care câteva păsări zboară încet și își cântă amarul. Nisipul fin și auriu îmi învelește picioarele ca o pătură și îngroapă atent ultimele scoici sfărâmate. Un pescăruș rătăcit își face apariția pe plaja pustie, dezorientat și la fel de singur ca și mine…
Înainte să pot face o mișcare, pasărea și-a luat zborul în depărtări și m-a lăsat la fel de singură ca înainte. Am urmărit acele aripi albe până când cerul le-a înghițit. Oare unde s-a dus? Probabil la familia sa, unde îi e cel mai bine. Am hotărât, deci, să merg și eu la părinții mei și să primesc îmbrățișarea dulce și îngrijorările protectoare, care totuși mă făceau să zâmbesc. Mi-e cel mai bine alături de ei, de părinții mei atât de grijulii și buni la suflet.
Am plecat a doua zi pe aceeași plajă și am văzut aceeași mare pustie, și tăcută…
A rămas aceeași, tristă și singură, abandonată de lume, fără niciun prieten. Câteodată mă regăsesc în această tăcută mare, însă știu că acasă mi-e cel mai bine și acolo sunt și voi fi mereu în siguranță.
POVESTEA UNUI NEAM LINGVIST
„A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar mai povesti, a fost odată un neam mare de cuvinte vorbitoare. Unele îşi schimbau înfăţişarea şi locul în care trăiau, altele erau mai conservatoare, mai tradiţionale, neacceptând nicio schimbare, nicio modificare. Era firesc ca între neamurile moderne, deschise în gândire şi cele învechite, statice, să se işte lupta pentru supremaţie.” Desigur, este vorba despre cele două familii regale: neamul vechi al părţilor de vorbire flexibile, care au întemeiat limba română şi neamul modern al părţilor de vorbire neflexibile.
Războiul a început încă din prima zi în care no-veniţii si-au făcut apariţia în împărăţie. Pe atunci, verbul, împăratul, fără de care propoziţia nu poate fi întemeiată, planifica împreună cu substantivul, râvnitul „Festival al limbii române” care avea loc, anual, în Împărăţia Cuvintelor.
- Eu propun să organizăm la palat o petrecere mare, unde să invităm toate literele! spuse verbul.
- Eu spun să le cerem părerea şi înlocuitorilor mei, pronumele și numeralul, fiindcă ei răspund de împărăţie cât timp eu sunt plecat.
- Să nu uităm de adjectiv şi de articol! zise verbul. Fără ei limba română n-ar mai fi aşa de frumoasă şi de corectă.
Uşa din aur se deschise brusc, iar pronumele intră repede în cameră, strigând:
- Îmi pare rău că v-am deranjat, dar am un anunţ foarte important! Toată împărăţia vorbeşte despre sosirea unui neam necunoscut, care s-a mutat definitiv aici. Acesta nu-şi schimbă niciodată împărăţia ! Mi-e teamă că este vorba despre neamul părţilor de vorbire neflexibile.
- Nu este posibil! Să fie aduse la palat imediat! strigă furios verbul.
Pronumele porni împreună cu numeralul, adjectivul şi articolul în căutarea neamului nou venit, care îl înfuria pe rege aşa de tare.
Cioc,cioc! se auzi în aceeaşi uşă aurie şi în cameră intrară patru părţi de vorbire tinere. Aveau în piept nişte ecusoane mari, iar pe fiecare scria numele lor.
Conjuncţia şi prepoziţia, deşi semănau, erau distincte şi creau dese confuzii şi bătăi de cap neiniţiaţilor.
Adverbul putea fi confundat uşor cu adjectivul, de aceea se impunea o bună cunoaştere a lor . Numai astfel îţi deveneau prieteni adevăraţi. Mai era si interjecţia, care părea calmă si liniştită, dar când vorbea, striga , se bucura, se întrista şi poruncea în toate părţile.
- Bună ziua! Dumneavoastră trebuie să fiţi popularul neam al părţilor de vorbire flexibile. Noi suntem părţile de vorbire neflexibile, zise trufaş adverbul.
- Ştiu cine sunteţi şi vă ordon să plecaţi din Împărătia Cuvintelor chiar acum! Ştiţi bine că noi, părţile de vorbire flexibile, suntem adevăraţii împăraţi ai limbii române. Voi n-aveţi ce căuta aici! Plecaţi! strigă substantivul.
- Noi nu putem să plecăm de aici! Odată ce ne-am stabilit într-un loc, nu ne mai putem schimba casa. Dar voi nu vă daţi seama că fără noi, limba română nu ar mai fi aşa frumoasă?! Chiar voi, părţile de vorbire flexibile, ne utilizaţi în propoziţii, dar nu vă daţi seama!
- Dacă până la „ Festivalul limbii române” nu plecaţi din Împărăţie, vă voi alunga chiar eu! spuse verbul şi le închise uşa în nas celor patru părţi de vorbire neflexibile.
Veni şi ziua cea mare, iar toate literele, de la familia bogată şi fruntaşă a literelor A,Ă, , la codaşul Z, s-au adunat în curtea palatului, aşteptând cu nerăbdare apariţia părţilor de vorbire flexibile. Au aşteptat mult şi bine, că acestea nu şi-au făcut apariţia. Deodată, pe când literele se pregăteau de plecare, în fata palatului a apărut o femeie înaltă şi foarte frumoasă, cum nimeni nu mai văzuse. Era înconjurată de stele şi de praf magic şi avea o rochie foarte lungă, alcătuită din mai multe litere şi cuvinte precum ARMONIE, PACE, ÎNŢELEGERE, CUNOAŞTERE. În braţul său subţire ţinea o baghetă aurie, îndreptată spre literele speriate şi mirate. Şoaptele îşi făcură deja apariţia în curtea palatului şi înconjurau ca un val ţinutul.
- Mă numesc Regina Limbii Române! spuse femeia.
La auzul acestor vorbe, toate literele începuseră să se agite, să vorbească şi mai tare.
- Probabil aţi observat şi voi că părţile de vorbire flexibile au dispărut! Nu am mai putut să accept această ceartă dintre acest neam şi neamul părţilor de vorbire neflexibile. Le-am închis în temniţe separate şi nu le voi da drumul decât atunci când vor înţelege câtă nevoie are limba română de ele! Vă rog, ajutaţi-le! zise regina şi, dintr-o singură bătaie din palme, dispăru şi lăsă în urma ei doar praf magic.
La auzul acestor vorbe, literele au plecat în căutarea celor două neamuri regale. Au căutat o zi şi-o noapte, dar nu le-au găsit. Toate temniţele din împărăţie erau goale. Dar, brusc se auziră zgomote de săbii din pădurea de la marginea împărăţiei. Literele au alergat într-acolo, dar a fost prea târziu. Verbul, împăratul, era întins pe jos şi nu mai mişca. Toate părţile de vorbire flexibile s-au strâns în jurul victimei. Brusc, cerul a căpătat o culoare mohorâtă, cenuşie, literele s-au stins şi ele încet şi au dispărut, părţile de vorbire neflexibile parcă s-au topit în pământ, iar celălalt neam flexibil a dispărut şi el. Fără o singură parte de vorbire, limba română nu mai era aceeaşi şi dispărea si ea. Atunci, se auzi un glas:
- Vedeţi ce se întâmplă când nu mă ascultaţi?! strigă profund îndurerată Regina Limbii Române.
Glasul ei nu mai era acelaşi. Vocea sa îmbietoare şi calmă se transformase într-o furtună de urlete.
- Mai e o singură cale prin care putem să salvăm limba română! Trebuie să vă acceptaţi unii pe alţii şi să strigaţi împreună: Iubim limba română!
După câteva secunde de linişte, glasurile celor zece părţi de vorbire se auziră în cor:
- Iubim limba română! strigară ele împreună.
Deodată, cerul a devenit din nou albastru şi senin, soarele şi-a făcut şi el apariţia pe bolta cerească, luminând sufletele literelor. Totul a revenit la normal, iar părţile de vorbire s-au împăcat şi ele. Au continuat împreună Festivalul limbii române, uitând toate neînţelegerile. Şi-au trăit in palat până la adânci bătrâneţi, iar azi, cele două neamuri s-au unit şi în limba română au revenit.
Şi încălecai pe-o şa şi v-o spusei , cu drag şi tâlc, dumneavoastră aşa.
Visul
Era o noapte liniştită de vară şi o briză parfumată se strecură în camera
întunecată. Geamul era deschis, dar nici un zgomot nu o trezi pe fata adormită în patul său vechi şi ponosit. Camera era mică, iar pereţii nu mai aveau mult şi se răsturnau peste trupul mic şi firav al fetiţei. Familia sa era săracă şi ducea grija zilei de mâine, dar dragostea şi înţelegerea nu lipseau niciodată, fiind parcă singurele care susţineau pereţii distruşi de vreme. Oare ce visa fetiţa? Cu siguranţă o lume mai bună, una în care toate dorinţele să i se îndeplinească.
Ochii ei de un negru ca de abanos se deschiseră, dar în loc să vadă camera sa mică şi geamul spart,fetiţa se trezi într-un pat mare, pufos şi confortabil, într-o cameră şi mai mare, cu pereţii din aur şi cu podeaua dintr-o marmură scumpă. Camera avea tot ce era necesar.
Deodată, uşa decorată cu pietre preţioase şi poleită cu argint se deschise şi un bărbat înalt, îmbrăcat cu haine scumpe şi cu o mustaţă arcuită intră în cameră şi îi întinse fetei un bileţel auriu (probabil poleit şi el cu aur…). Pe bilet avea un scris
caligrafic, înclinat spre dreapta.
- Micul dejun, citi cu voce tare fata şi observă că bărbatul plecă din camera, nu
înainte de a-i lăsa un stilou cu rubine roşii, foarte frumos. Luă stiloul în mână şi se apucă să scrie. Pe bileţel a menţionat un fel scump şi gustos de mâncare, fiind convinsă că nu-l va primi. Încercă totuşi. Nici nu termină de scris, când uşa se deschise din nou şi intră acelaşi bărbat înalt, care îi luă fetei biletul şi stiloul şi plecă în linişte, doar pasul său, îndepărtându-se, scotea un zgomot sâcâitor.
Oare unde se afla fata? Era oare doar un vis? Adevărul era că nu ştia, dar avea atâtea camere de vizitat şi simţea că nu avea destul timp. Înainte să părăsească încăperea, bărbatul înaintă spre patul fetei cu o tavă aurie, pe care era acelaşi fel scump şi delicios comandat de fată. Uimită, dar în acelaşi timp bucuroasă, micuţa acceptă tava şi mâncă înfometată, uitând de bărbatul care o supraveghea. Când termină, porni prin palatul măreţ şi căută alte camere, mai interesante.
Prima cameră se numea „ Paradisul Dulciurilor”,iar uşa…
- Oau! Uşa este din ciocolată! spuse fetiţa mirată. Intră şi descoperi un adevărat paradis al dulciurilor. Pereţii erau din turtă dulce, iar podeaua din caramel. Fetiţa se simţea ca Gretel, din povestea celor doi fraţi, dar nu exista nicio vrăjitoare rea.
A doua cameră se numea „Tărâmul zânelor”. Acolo, totul era magic şi fata se pierdu în acel rai feeric. Mai vizită zeci de camere, dar parcă ceva lipsea. Cineva lipsea. Dar oare cine? Desigur, cine o proteja de toate relele, cine o ajuta, cine o iubea şi cine se sacrifica pentru ea în fiecare zi? Nu trăise o zi fără ei alături şi acum, când stătea lângă toate acele bogăţii, uitase de ei. Cum a putut să facă asta? Acum, ar fi
vrut să renunţe la toate camerele pline cu bogăţii şi minunăţii pentru încă o îmbrăţişare dulce de la părinţii ei. O lacrimă caldă se scurse peste obrajii ei roşii ca macul şi căzu pe podeaua aurie. Mai erau multe camere de văzut, dar în niciuna nu erau părinţii ei iubitori. Atunci, închise ochii şi se gândi la clipele frumoase alături de ei. Oh, ce amintiri minunate! Poate că atunci nu i s-au părut frumoase, dar acum, plângea după ele.
Deodată, deschise ochii şi se trezi într-un pat mic şi neconfortabil. Camera era mică, dar era perfectă! O iubea fiindcă era a ei, nu era poleită cu aur şi decorată cu pietre preţioase, dar avea atâtea amintiri. Pe uşa mică intrară două persoane mici de înălţime, dar cu un chip cald şi îmbietor.
- Mi-a fost aşa de dor de voi! sări din pat fata şi îi îmbrăţişă cu dragoste. Îmi pare rău pentru tot ce am făcut! Abia acum realizez cât de mult mă iubiţi şi că îmi
vreţi binele mereu! Vă iubesc atât de mult!
- Şi noi te iubim! spuseră părinţii şi lacrimi de bucurie se scurseră pe chipurile
amândurora.
- Dar nu am lipsit deloc, draga mea! Am fost mereu aici, cu tine.
- Dar…se bâlbâi fata şi îşi dădu seama că totul a fost un vis.
Un vis asemenea unei lecţii preţioase, pe care nu o va uita curând. Indiferent cât de
multe ai avea, nimic nu e la fel fără dragostea necondiţionată a celor care te veghează discret, delicat şi total în orice moment….
